Analiza comparativă a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 și a Regulamentului (UE) nr. 1111/2019

În contextul cooperării judiciare în materie civilă în Uniunea Europeană, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 („Bruxelles II bis”) și Regulamentul (UE) nr. 1111/2019 („Bruxelles II ter”) reprezintă două acte normative esențiale care reglementează competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și de răspundere părintească. Deși ambele au scopuri similare, ele diferă în ceea ce privește domeniul de aplicare, procedurile și ameliorările aduse de cel din urmă. Această analiză comparativă explorează diferențele dintre cele două regulamente, evidențiind evoluțiile legislative și impactul lor asupra statelor membre UE.

1. Contextul și scopul celor două regulamente

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, adoptat la 27 noiembrie 2003 și intrat în vigoare la 1 martie 2005, a fost primul instrument comunitar care a unificat regulile privind divorțul, separarea, anularea căsătoriei și responsabilitatea părintească (custodia, dreptul de vizită). Scopul său principal a fost să faciliteze recunoașterea și executarea automată a hotărârilor între statele membre, reducând birocrația și promovând protecția interesului superior al copilului.

Regulamentul (UE) nr. 1111/2019, adoptat la 25 iunie 2019 și aplicabil de la 1 august 2022, înlocuiește parțial Regulamentul 2201/2003, introducând reforme menite să modernizeze și să clarifice normele existente. Cunoscut ca „Regulamentul Bruxelles II recast”, acesta păstrează obiectivele inițiale, dar răspunde unor deficiențe identificate în practică, în special în cazurile transfrontaliere complexe.

2. Domeniul de aplicare

Regulamentul 2201/2003 se aplică în materie matrimonială (divorț, separare legală, anularea căsătoriei) și în chestiuni legate de răspunderea părintească (custodia, dreptul de vizită, tutela). Este aplicabil în toate statele membre UE, cu excepția Danemarcei, care a optat pentru neparticipare conform Protocolului nr. 22 al Tratatului de la Lisabona.

Regulamentul 1111/2019 menține același domeniu de aplicare principal – materia matrimonială și răspunderea părintească –, dar extinde și clarifică anumite aspecte. De exemplu, include explicit măsuri legate de plasamentul transfrontalier al copiilor și cazurile de răpire internațională de minori, oferind reguli mai detaliate pentru cooperarea între autorități. Ca și predecesorul său, nu se aplică în Danemarca.

Diferența principală: Regulamentul 1111/2019 are un domeniu mai bine definit, abordând lacunele din 2201/2003, cum ar fi procedurile legate de returnarea copiilor în caz de răpire parentală și coordonarea cu alte instrumente internaționale, precum Convenția de la Haga din 1980.

3. Recunoașterea și executarea hotărârilor

Regulamentul 2201/2003 prevede recunoașterea automată a hotărârilor pronunțate într-un stat membru, fără a fi necesară o procedură specială (articolul 21). Executarea necesită o declarație de exigibilitate (articolul 28), emisă de instanța din statul de origine, iar motivele de refuz sunt limitate (ex. ordine publică, lipsa dreptului la apărare – articolul 23). Cu toate acestea, procesul putea fi greoi, iar termenele nu erau strict reglementate.

Regulamentul 1111/2019 elimină complet necesitatea unei declarații de exigibilitate pentru hotărârile privind răspunderea părintească (articolul 30), făcând executarea și mai rapidă. Recunoașterea rămâne automată, dar motivele de refuz sunt redefinite și clarificate (articolul 39), punând un accent mai mare pe interesul superior al copilului. De asemenea, introduce termene stricte pentru proceduri, cum ar fi un maxim de 6 săptămâni pentru deciziile privind returnarea copilului în caz de răpire (articolul 24).

Diferența principală: Regulamentul 1111/2019 simplifică și accelerează executarea, eliminând formalități suplimentare și introducând termene obligatorii, ceea ce lipsea în 2201/2003.

4. Răpirea internațională de minori

Regulamentul 2201/2003 abordează răpirea parentală transfrontalieră (articolele 10 și 11), stabilind competența instanțelor din statul de reședință habituală a copilului și reguli pentru returnarea acestuia. Totuși, aplicarea practică a fost criticată pentru lipsa de coordonare între state și pentru întârzierile în soluționarea cazurilor.

Regulamentul 1111/2019 îmbunătățește semnificativ acest aspect (Capitolul III, articolele 22-29). Introduce proceduri mai eficiente, termene stricte (6 săptămâni pentru prima instanță și 6 săptămâni pentru apel – articolul 24), și obligația autorităților centrale de a coopera rapid (articolul 66). De asemenea, limitează posibilitatea instanțelor din statul de refugiu de a refuza returnarea copilului, punând accent pe interesul acestuia.

Diferența principală: Regulamentul 1111/2019 oferă o abordare mai strictă și mai rapidă a cazurilor de răpire, reducând ambiguitățile din 2201/2003 și îmbunătățind protecția copilului.

5. Competența judiciară

Regulamentul 2201/2003 stabilește competența în funcție de reședința habituală a copilului (articolul 8) sau a soților (articolul 3), dar lasă loc interpretărilor, ceea ce a generat uneori conflicte de jurisdicție.

Regulamentul 1111/2019 clarifică regulile de competență (articolele 7-15), introducând criterii mai precise pentru cazurile în care reședința habituală este disputată. De exemplu, permite transferul competenței către o altă instanță dacă este în interesul superior al copilului (articolul 15), cu condiții stricte pentru a evita abuzurile.

Diferența principală: Regulamentul 1111/2019 rafinează regulile de competență, reducând riscul de suprapunere jurisdictională față de 2201/2003.

6. Cooperarea între autorități

Regulamentul 2201/2003 prevede cooperarea între autoritățile centrale (articolul 55), dar fără mecanisme detaliate sau obligații stricte, ceea ce a dus la ineficiențe în cazurile transfrontaliere.

Regulamentul 1111/2019 consolidează rolul autorităților centrale (articolele 65-77), impunând termene și proceduri clare pentru schimbul de informații și asistență. De asemenea, introduce obligația de a localiza rapid copiii în caz de răpire (articolul 68).

Diferența principală: Regulamentul 1111/2019 transformă cooperarea într-un proces mai structurat și obligatoriu, spre deosebire de abordarea mai laxă din 2201/2003.

7. Protecția interesului superior al copilului

Ambele regulamente prioritizează interesul superior al copilului, dar Regulamentul 2201/2003 nu detaliază modul în care acesta trebuie evaluat, lăsând deciziile la latitudinea instanțelor naționale.

Regulamentul 1111/2019 merge mai departe, cerând explicit ca opiniile copilului să fie luate în considerare în funcție de vârsta și maturitatea acestuia (articolul 21). De asemenea, asigură că măsurile de protecție sunt coordonate eficient între state.

Diferența principală: Regulamentul 1111/2019 operationalizează mai bine principiul interesului superior al copilului, oferind ghidaje concrete.

8. Tabel comparativ al diferențelor esențiale

9. Concluzii

Regulamentul (UE) nr. 1111/2019 reprezintă o evoluție semnificativă față de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, răspunzând criticilor legate de lentoarea proceselor, ambiguitățile jurisdicționale și lipsa de coordonare. Prin eliminarea formalităților inutile, introducerea termenelor stricte și accentul pe interesul superior al copilului, 1111/2019 modernizează cadrul legal al UE în materie matrimonială și de răspundere părintească. Totuși, ambele regulamente împărtășesc același obiectiv fundamental: facilitarea recunoașterii și executării hotărârilor într-un spațiu judiciar comun, cu excepția Danemarcei. Această tranziție reflectă angajamentul UE de a adapta legislația la realitățile contemporane ale familiilor transfrontaliere.